Va propun o discutie despre salarii și pensii, dar va avertizez ca va fi o discutie neplacuta și poate va voi deveni chiar antipatic. Va propun sa nu mai cerem revenirea cat mai curand posibil a salariilor și a pensiilor la nivelul anului 2010, ba chiar sa insitam sa ramana la nivelul actual. Nu cred ca o astfel de propunere place cuiva. Cine ar fi dispus sa renunte la posibilitatea revenirii la o situatie mai buna și sa accepte permanentizarea starii de austeritate? Totuși, va rog sa-mi ascultati argumentele. Pentru a fi mai clar, voi puncta fiecare argument.
Argumentul nr. 1
Programul de austeritate care a impus reducerea salariilor bugetare și a pensiilor in 2010 a avut succes, dintr-un anumit punct de vedere. El a redus cheltuielile statului pana la un nivel acceptat de suma veniturilor acestuia, ceea ce a condus la o micșorare importanta a deficitului bugetar. Nu ma aventurez in a spune ca a condus la macrostabilizare, ci doar la o echilibrare a raporturilor dintre principalii indicatori macroeconomici. Oricum, este fara indoiala un succes din punctul de vedere al capacitatii de rezistenta in eventualitatea revenirii crizei. Aceasta echilibrare nu a insemnat, insa, și o creștere semnificativa a veniturilor bugetare, ci doar crearea unui spatiu de manevra aproximativ in aceeași suma a veniturilor bugetare existente inainte de reducerea salariilor, adica nu s-a creat o suma, ci a ramas o suma dupa deducerea din aceleași disponibilitati bugetare a unei sume mai mici aferente salariilor platite. Nu ne-am echilibrat deficitul prin crearea de venituri suplimentare, ci printr-o alta utilizare (mai corecta, dar cu sacrificii sociale) a veniturilor deja existente. Revenirea la nivelul anterior al salarizarii s-ar face, deci, nu ca rezultat al eficientizarii activitatii economice și a creșterii productivitatii, ci prin reorientarea aceleiași sume catre un numar mai mic de salariati. Altfel și popular spus, avem aceeași placinta dar o impartim la mai putini comeseni. Am dat afara pe unii ca sa-i platim mai bine pe altii.
in concluzie, revenirea la nivelul initial al salariilor ar avea urmatoarele efecte: creșterea salariilor cu procentul promis de 5% nu ar conduce la o ridicare reala a puterii de cumparare datorita inflatiei mai mari de 5%; ar crește numarul șomerilor in sectorul public și ar conduce la o reducere a salariilor in sectorul privat datorita presiunii pe care un numar mai mare de șomeri l-ar exercita pe piata muncii; nu ar da posibilitatea statului sa realizeze un program mai coerent de investitii publice și, in consecinta, sa creeze noi locuri de munca.
Argumentul nr. 2
Chiar daca programul de austeritate a realizat un echilibru, el nu a adus nimic din punctul de vedere al politicilor de relansare economica, singurul motor al acesteia ramanand exportul pe care nu-l putem accelera decat in masura in care exsita o creștere a cererii externe (putin probabila, in actualele conditii internationale). in acest context, ar fi preferabila nu o viziune pe termen scurt, ci una pe termen mediu și lung, in sensul utilizarii acelei sume devenite disponibile pentru investitii pe programe de interes national capabile sa duca la o schimbare importanta structurala din punctul de vedere al competitivitatii internationale și a modernizarii unor sectoare vitale ale natiunii, cum ar fi educatia și sanatatea.
Argumentul nr. 3
Situatia generala a populatiei și, in primul rand, puterea ei de cumparare depinde nu numai de venituri ci și de nivelul preturilor. Nu ar fi, deci, greșit daca am privi problema invers, nu prin prisma creșterii salariilor și a pensiilor ci a reducerii preturilor bunurilor și tarifelor serviciilor. Pentru aceasta ar trebui ca prioritare sa devina preocuparile pentru creșterea productivitatii prin stimularea inovarii, cercetarii și modernizarii productiei și serviciilor, concomitent cu creșterea gradului de ocupare a fortei de munca.
La ce concluzie ne conduc cele trei argumente? Ne conduc spre ideea unei strategii și viziuni pe termen lung bazate pe investitia in timp. Decat o creștere nesemnificativa in prezent a salariilor și pensiilor, mai bine o utilizare a sumelor disponibile pentru investitii care, pe termen mediu și lung ar asigura o creștere sanatoasa, constanta și semnificativa a salariilor și pensiilor. Mi-ar parea rau sa credeti ca ceea ce am argumentat pana in prezent constituie o discutie neplacuta. Nici vorba! Ceea ce urmeaza este neplacut, caci trebuie sa va spun ca argumentele mele nu sunt valabile decat in urmatoarele conditii: un grad foarte inalt de credibilitate a guvernarii și a institutiilor statului; un grad foarte inalt de coeziune și solidaritate nationala; consens politic pe principalele programe de dezvoltare; reducerea substantiala a coruptiei, clienteliemului politic și evaziunii; un grad inalt de conlucrare și cooperare intre politica monetara a BNR și cea bugetara a Guvernului. Nu credeti ca este neplacut, sau chiar jenant, daca va spun ca aceste conditii nu exista?!
Mircea Cosea
