UN PUNCT DE VEDERE DEOSEBIT DE INTERESANT:

Afganistan: și toate astea pentru ce?

13 iulie 2021 Călin Marchievici Extern 25

”Ce rost au avut toate distrugerile, morțile și suferința pe care ne-au adus-o?”. Este o întrebare pe care și-o pune Malek Mir, un mecanic din Bagram, Afganistan, intervievat de Reuters, la scurt timp după ce o mulțime de militari americani au părăsit țara, decolând de pe aeroportul din apropiere. ”Îmi doresc să nu fi venit vreodată”, a spus Malek Mir.

Războiul a durat aproape 20 de ani. A costat viața a 240.000 de oameni, dintre care 71.000 de civili. Au murit și 27 de militari români. Costurile au fost de 1000 de miliarde de dolari doar pentru Statele Unite, iar informația este din surse oficiale.

”Și toate astea pentru ce?”, se întreaba editorialistul Tim Black, de la Spiked. ”Afganistanul este aproape în aceeași situație ca și atunci când SUA, susținute de Marea Britanie, au lansat operațiunea Enduring Freedom, împotriva forțelor talibane, în noiembrie 2011. Țara rămâne una dintre cele mai sărace din lume. Talibanii, care controlau mare parte din Afganistan în 2001, sunt din nou în ofensivă și ar putea cuceri și capitala Kabul în cursul acestui an. Iar al-Qaeda, a cărei eradicare a fost obiectivul inițial al războiului, este aproape la fel de puternică.

SUA și aliații au luptat vreme de aproape două decenii pentru nimic. Însă asta este problema fundamentală cu aproape toate războaiele. Nu au obiective concrete realizabile. Nu au obiective strategice. Nu au cu adevărat un sfârșit.

Firește, în ultimii 20 de ani, liderii americani au încercat să pună capăt unor asemenea conflicte. În mai 2003, Donald Rumsfeld, pe atunci secretar al Apărării, a spus chiar că SUA si aliatii ”au ajuns într-un punct în care au trecut în mod clar de la activitatea de luptă la cea de stabilitate, stabilizare și reconstrucșie”. Însă lucrurile nu stăteau așa și nici nu au stat vreodată așa”.

La câțiva ani de la începutul acestui război a apărut conceptul de „stat eșuat”. Această boală nouă a statului eșuat necesita și un tratament nou. Și așa au apărut conceptele ”responsibility to protect” și „nation building”. Primul deschide poarta către intervenții pentru schimbări de regim în toate colțurile lumii. Cel de al doilea este o vacă de muls pentru o mulțime de ONG-uri și organizații conduse de foști demnitari și militari de rang înalt, alături de clienții lor politici. Niciun proces de ”nation building” nu a avut succes până acum. Unii comentatori americani spun cu ironie că exista totuși un proces de ”nation building” de success sș la care SUA au pus serios umărul – Republica Populară Chineză.

Revenind la Afganistan, trebuie spus că decizia președintelui Joe Biden de a pune capăt, pe 11 septembrie 2021, implicării militare a SUA (și automat implicării aliaților din NATO) nu este urmarea unui succes militar sau a unor reușite politice, ci a silei și apatiei. Talibanii spun că retragerea SUA și a aliaților echivalează cu o victorie. Însă este mai corect să spunem că SUA au renunțat pur și simplu.

Misiunea nu a putut fi îndeplinită. Asta se datorează parțial faptului că statul afgan pe care Rumsfeld dorea să-l ”stabilizeze” și să-l ”reconstruiască” a rămas slab, condus de căpetenii de trib și fără un guvern central funcțional. Pe de altă parte, asta se datorează faptului că talibanii și milițiile susținute de Pakistan și alți actori regionali nu au renunțat deloc la luptă. SUA au știut că așa va fi. Până la urma, talibanii sunt urmașii mujahedinilor, luptătorii susținuți de CIA și serviciile pakistaneze pentru a lupta împotriva URSS-ului, în anii 1980. Talibanii au avut întotdeauna luptători puternici și hotărâți.

Însă motivul pentru care SUA nu au reușit să-și atingă vreun obiectiv în Afganistan ține de faptul că în acest război nu a fost vorba despre Afganistan. Scopul războiului nu a ținut de teatrul pe care era purtat. A fost o misiune abstractă, generată de necesitățile existențiale ale elitelor politice de la Washington și de la Londra.

Acest război nu a fost produsul geopoliticii sau al unor calcule imperiale, ci a fost produsul narcisismului elitelor vestice, care au mereu nevoie de o cauză pentru care sa lupte. Iar această cauză este ajustată mereu la ce dorește sa audă audiența internă din marile puteri vestice. Inițial, scopul războiului a fost prinderea lui Osama bin Laden, după atentatele de la 11 septembrie 2001. Apoi, la un an de la invazie, SUA vorbeau despre eliminarea totala a talibanilor – adică o schimbare de regim. Apoi, liderii occidentali au început să vorbească despre emanciparea femeilor. Mai târziu, scopul a fost oprirea traficului de droguri și promovarea democrației.

Asta ne arată că acest conflict de 20 de ani nu a avut niciodată un obiectiv real, material, geopolitic. Nu a fost clar nici măcar dacă SUA i-au perceput pe talibani ca pe niște adversar. Însuși Joe Biden spunea, în 2011, că „talibanii propriu-ziși nu sunt inamicii noștri”.

O viziune similară are și jurnalistul american Patrick Buchanan.  „De ce americanii nu au avut parte de succes în acest război? În primul rând, pentru că, odată încheiată misiunea noastră inițiala, ea a fost schimbată și lărgita până când a devenit de nerealizat. Am invadat Afganistanul pentru a răzbuna atentatele de la 11 septembrie 2001 și pentru a da jos regimul taliban care le-a oferit teroriștilor un sanctuar. Asta era realizabil și am reușit”, scrie Buchanan.

”Însă, în iunie 2003, Bush și consilierii săi neoconservatori au extins obiectivele. Acum, marea misiune era cruciada pentru democrație. Urma să refacem Afganistanul, să construim o națiune nouă, după modelul vestic, și să schimbăm o țară musulmană din Asia Cnetrala, cu o istorie plină de lupte victorioase împotriva invadatorilor.

Tot în 2003, SUA au invadat Irakul și l-au dat jos pe Saddam Hussein. Oricât de brutal a fost Saddam, el nu a atacat SUA, nu a vrut un război cu America și chiar a spus că va permite accesul inspectorilor in Irak, pentru a dovedi că nu deține arme de distrugere in masa pe care să le folosească împotriva SUA. Urma să transformăm și Irakul, o tara din nucleul lumii arabe, într-un model de democrație.

A devenit limpede că SUA pot da jos regimurile ostile și pot învingă armatele regulate. Însă SUA nu pot eradica rezistența, care are de partea sa factorul timp, are de partea sa naționalismul, tribalismul, tradiția, credința. ”În război, moralul este de zece ori mai important decât forța fizică”, spunea Napoleon.

Ca să o spunem drept, Afganistanul nu a reprezentat vreun interes vital pentru SUA. Însă Afganistanul a fost lucrul cel mai de preț pentru poporul afgan. Iar modul în care se organizează tadjicii, uzbecii, paștunii din Afganistan, la 150.000 de km de granițele SUA, nu este treaba noastră. Nu a existat niciodată vreun interes vital al SUA în Afganistan care să justifice sângele vărsat în acest război, banii și timpul cheltuit.

Cel mai probabil, eventuala cădere a actualului guvern afgan se va întâmpla în timpul președinției Biden, iar Joe Biden va trebui să explice de ce a retras trupele. Vom citi despre cum forțele antrenate de SUA au fost învinse de talibani sau despre cum s-au predat fără lupta, vom afla că acești oameni antrenați de noi au fost măcelăriți, iar cei care au îmbrățișat „valorile occidentale” au fost torturați. Multi dintre cei care ni s-au alăturat în Afganistan vor plăti asta cu viața lor. La fel vor păți familiile lor. Iar inamicii Americii vor fi îmbărbătați de ceea ce, deloc greșit, percep ca fiind o înfrângere strategică a SUA.

Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Greșeala noastră a ținut de orgoliu, asa cum se întâmplă cu politica de mare putere, expusă de Madeleine Albright pe când era secretar de Stat: ”Dacă vom folosi forța, o vom face pentru că suntem America. Suntem națiunea indispensabilă. Suntem mai înalți și vedem mai departe în viitor”.