Cel care spunea:”Definiția mea este: , românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămîne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”, înainte să moară, pe 3 decembrie 1991 i-a scris o scrisoare emoționantă prietenului sau Emil Cioran.
Petre Țuțea, căruia i se mai spunea și Socrate al României datorită preocupărilor sale filosofice, zicea:”Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul”.
Vă reproducem scrisoarea scrisă de Petre Țuțea, în care se regăsesc gândurile acestuia din ultimul an al vieții:
„Dragă Emil,
Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Țin să subliniez că apari, pregnant, în conștiința mea în mod pur, detașat de timp și spațiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie și admirație. Am certitu-dinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi: gloria, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci. Crucea simbolizează anularea distincției între glorioși și învinși. Fără religia creștină omul ar trăi neliniștea produsă de limitele vieții și de moartea absolută. Ce glorios este creștinismul ce populează templele și cimitirele cu nemuritori! Religia creștină asigură fraternitatea între glorioși și anonimi și învinși. Fără creștinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi și glorioși. Ce glorioasă e viziunea creștină asupra omului în care nebunii, neîmpliniții și geniile se întâlnesc, fratern, aici și dincolo. Religia creștină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este și firesc, pentru că, deși fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut și nu poate înlocui religia. Religia creștină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenței și spaima morții absolute.
Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav și trist. Sunt neliniștit de perspectiva morții. Ce pustie ar fi viața fără temple, sacerdoți și credincioși. Îmi pare bine că școala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.
P.S.: Dragă Emile, cred că-ți aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câțiva ani, prin care te rugam să-ți las camera de lângă Cișmigiu. Acum, când perspectiva morții mă preocupa mai mult ca altădată, revin cu aceeași rugăminte, pentru a avea și tu, când te vei fi întorcând la București, un acoperiș.
3 martie 1991″
Un gest frumos, făcut către un prieten de un om bătrân și trist, care simțindu-și sfârșitul aproape, vrea să-i lase bunul lui, rămas pe Pământ, camera de lângă Cișmigiu. Și poate un îndemn, subînțeles către acesta:”Să vii în România, asta este țara ta!”
