Apeductele romane construite acum mai bine de 2.000 de ani sunt încă în funcțiune. Panteonul din Roma rămâne cel mai mare dom din beton nearmat din lume, cu un diametru de 43,3 metri. În același timp, nu este neobișnuit să vezi structuri vechi de mai puțin de un deceniu prăbușindu-se. Înțelegerea de ce structurile romane rămân în picioare a făcut obiectul unor studii pentru mulți cercetători din întreaga lume.
De ce, chiar și în medii ostile, cum ar fi coastele sau zonele seismice, aceste structuri rămân intacte? Există vreun material sau metodă miraculoasă care s-a pierdut în istorie?
Un grup internațional de cercetători condus de Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) a făcut lumină asupra acestor întrebări, descoperind că aceste structuri aveau o capacitate de „auto-vindecare” trecută anterior cu vederea și impactul potențial uriaș pe care îl poate avea asupra mediului, pentru a crea structuri de beton mai durabile în viitor. S-a ajuns la aceste concluzii prin analiza microscopică, folosind tehnologii cu raze X, a unei mostre de beton roman pe zidul orașului antic Privernum, aflat lângă Roma.
Această analiză a evidențiat ceea ce știam deja despre compoziția betonului roman: tuf vulcanic și alte agregate grosiere, legate între ele printr-un mortar pe bază de var și puzolană (un material găsit în cenușa vulcanică, numit după orașul Pozzuoli, din vecinătatea Vezuviului). Analiza a evidențiat, de asemenea, minerale albe minuscule, numite „claste de var”, care au fost notate anterior, dar care au fost atribuite unui proces de amestecare neglijent sau materiilor prime de calitate scăzută. Ceea ce sugerează acest nou studiu este că acești bulgări albi inofensivi conferă betonului o capacitate de auto-vindecare nerecunoscută anterior.
Analiza a relevat diferite forme de carbonat de calciu, care nu a fost prezent ca materie primă în amestecul inițial de beton. Ceea ce au sugerat rezultatele cercetării este că aceste claste de var sunt de fapt o sursă de calciu ușor de spart și reactiv în amestecul de beton. Când structura crapă și apa pătrunde (și acest lucru se întâmplă de obicei acolo unde există mai multe claste de var), are loc o reacție chimică care creează o soluție saturată de calciu, care cristalizează sub formă de carbonat de calciu și umple rapid fisurile, reacționând cu puzolana și întărindu-se în continuare. materialul. Cu alte cuvinte, are loc o reacție de auto-vindecare a fisurilor din interiorul pieselor, care apare spontan și pe termen nelimitat.
Sursa: archdaily.com
