/ Sociolog Alin Tomuş
Despre miturile politice se discută mult dar totuşi insuficient sub aspectul determinării unei atenţii consistente în legătură cu subiectul din partea electoratului român, un electorat care deşi a fost în proximitatea acestora, mai ales după evenimentele din 1989, nu a fost neapărat adeptul discutării lor la nivelul publicului larg. Subiectul a fost abordat în zona psihologiei sociale, a sociologiei electorale, a sociologiei politice cu scopul de a explica în nuanţe relativ simplu de perceput modul în care comportamentul electoral a fost influenţat de construirea anumitor mituri politice care să genereze emoţie şi aderenţă. Înainte de 1989, în plină construcţie mitologică oficială, atingerea unui astfel de subiect era practic imposibilă, propaganda oficială impunându-se fără a simţi cineva că trebuie discutate conţinuturile în spaţiul public românesc. Ca urmare a acestui fapt o să mă refer şi din punctul de vedere al spaţiului editorial desigur doar la ceea ce am experimentat ca societate după evenimentele din 1989. Cu toate acestea este util să spunem că imaginarul politic românesc înainte de 1989 în plin sistem totalitar, era marcat de mitul epocii de aur, al revoluţiei salvatoare şi eliberatoare, al omului nou, al Occidentului decadent, al complotului malefic organizat de către „agenturile străine, al salvatorului, indus de posturile occidentale de radio mai ales până în 1956, conform căruia în spaţiul totalitar este posibilă o intervenţie militară occidentală/americană. Realitatea a demonstrat că a fost doar atât, un mit. Mă opresc cu expunerea listei aici deşi în mod evident ar fi mult mai multe de spus.
Revenind la perioada postrevoluţionară miturile care au funcţionat în societatea românească au fost abil construite şi inteligent folosite cu ocazia campaniilor electorale mai ales cu privire la alegerea preşedintelui României. O să discutăm despre câteva dintre ele spunând că acestora am mai putea să le adăugăm o sumă de considerente suplimentare.
Mitul disidentului este un construct din imaginarul politic Est-European utilizat pentru a înţelege mai bine ideea „revoluţiilor de catifea” sau a necesităţii de a trece la un sistem nou cu sprijinul unui grup care a făcut parte din sistem şi care s-a opus de o anumită manieră lui. Dorinţa de a schimba nu este aşadar suficientă pentru opinia publică, pentru electoratul român şi acest aspect se vede în primii ani după 1990. Acest construct mitologic este pus în operă, pentru cei care îşi mai amintesc, cu ocazia dezbaterii publice între candidaţii la funcţia de preşedinte al României, Ion Iliescu, Radu Câmpeanu, Ion Raţiu când primul dintre aceştia spune explicit faptul că sistemul poate fi reformat doar de către cei care au fost parte din el şi care, atenţie, îl înţeleg. Românii au votat ceea ce cunoşteau mai bine, mesajul despre esenţa democraţiei exprimat atunci de Ion Raţiu devenind relevant pentru public mai târziu.
Mitul schimbării şi desprinderii definitive de trecut apare cu maximă forţă în societatea românească în anul de graţie 1996, atunci când forţele de dreapta unite în jurul Convenţiei Democrate Române (CDR) aveau să câştige alegerile parlamentare reuşind astfel să dea în persoana lui Emil Constantinescu şi preşedintele României. Imaginea politică a fost construită în jurul ideilor de schimbare, specialişti, credinţă (aduceţi-vă aminte de întrebarea „domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”). Acest mit al schimbării, al direcţionării valorice a României către spaţiul Vestic a generat o efuziune sentimentală fără precedent la nivelul societăţii româneşti, bucurie care se repetă totuşi cu o forţă comparabilă în 2004, când Traian Băsescu câştigă alegerile prezidenţiale împotriva lui Adrian Năstase. Excepţional rămâne însă momentul în care Emil Constantinescu pleacă, singur, pe jos, din Piaţa Universităţii către casă, singurătate pe care o resimte în 2000, în momentul în care îşi anunţă decizia de a nu mai candida la funcţia supremă în stat, remarcând cu tristeţe faptul că a fost învins de sistem. Fabuloasă imaginea acestui cerc al singurătăţii…Fabuloasă.
Mitul anticorupţie este probabil cel mai cunoscut publicului larg şi se prezintă acestuia cu ocazia anului electoral 2004, un an în care Partidul Democrat câştigă în persoana lui Traian Băsescu imaginea unei forţe politice, singura în stare dealtfel la nivelul percepţiei publice să lupte cu un sistem arogant, corupt şi autosuficient condus de către Adrian Năstase. Tot constructul comunicaţional a fost bazat pe acest mit, pe această idee că „nu pot ei fura cât puteţi voi vota”, o idee care a generat cel puţin senzaţia că sistemul poate fi învins de voinţa populară, că votul trebuie acordat unui om perceput ca fiind antisistem şi care destructurează „mitul răului” în societatea românească. Mitul a fost inteligent exploatat, electoratul uită perioada 1996-2000 despre care o să vorbim cu altă ocazie şi asistăm la o nouă expresie a bucuriei electoratului în Piaţa Universităţii ca urmare a alegerii lui Traian Băsescu. Un aspect merită menţionat mai ales că ne aflăm în anul de graţie 2024, un an electoral la rândul său, nimic nu este şi nu poate fi antisistem, totul este sistem, altfel societatea umană nu ar putea răspunde principiului funcţionalităţii sale. Sigur că iluzia antisistem este uneori utilă pentru a păstra o anumită energie combativă în mijlocul societăţii…
Mitul germanului şi al disciplinei apare mai târziu în mentalul colectiv românesc dar apare cu o forţă care avea să surprindă cumva cu ocazia alegerilor din 2014 când Klaus Iohannis câştigă prezidenţialele împotriva lui Victor Ponta cel care nu a reuşit să gestioneze eficient emoţia generată de problema secţiilor de vot din străinătate. Dorinţa unei părţi semnificative a electoratului de a avea o „ţară ca afară“, credinţa în mitul exactităţii şi al disciplinei nemţeşti, al primarului unui oraş, Sibiu, care avea să încânte milioane de oameni de-a lungul timpului, al unui spaţiu istoric, Transilvania pretins a fi altfel au dus la un deznodământ electoral pe care îl cunoaştem deja. Restul este politică şi acest aspect nu face obiectul dezbaterii de faţă.
Mitul militarului şi al carierei în slujba ţării este un construct care se manifestă în situaţii specifice, în contextul unui conflict la graniţele ţării, în condiţiile în care electoratul român pare să declare că nivelurile de încredere ating scoruri înalte în raport cu instituţii unde domneşte regula, ordinea, disciplina, unde dorinţa de contestare este pusă la locul ei de către ierarhia rigidă şi expres exprimată. Mitul militarului este unul folosit pe scară largă în acest moment ca fiind exponentul soluţiei raţionale în raport cu contextul, exponentul meritocraţiei, un concept pe care nu-l mai resimţim la nivelul societăţii româneşti de foarte mulţi ani şi pe care l-am dori instaurant, cel puţin declarativ. Vom vedea cum se va transforma utilizarea acestui mit în voturi mai ales că nivelul de eterogenitate al electoratului românesc este diferit de ceea ce a fost la precedentele alegeri.
La final spun doar atât, că nu pretind că acesta este adevărul, ci că există o probabilitate semnificativă să fie. Numai bine, tuturor!