Trecerea la economia axată pe servicii este o tendinţă pe termen lung deja confirmată la nivelul UE din a doua parte a secolului trecut.
Astfel, la finele lui 2017 ponderea celor ocupaţii în sectorul de servicii a urcat la 74% din total faţă de 66% în anul 2000, în timp ce angajările în industrie au scăzut de la 26% în 2000 la 22% în 2017 iar ponderea agriculturii s-a înjumătăţit, de la 8% la 4%.
La nivelul valorii adăugate brute, Eurostat arată că serviciile generate au adus 73% din valoarea brută adăugată în 2017, industria 25% iar agricultura doar 2%. Activităţile din servicii au ajuns să grupeze peste 80% din totalul celor care lucrează în Olanda, Marea Britanie, Belgia, Malta, Franţa, Danemarca, Cipru şi Luxemburg.
Dintre statele membre, cea mai mare pondere a forţei de muncă angajate în agricultură se regăseşte în România (24%), urmată la ceva distanţă de Bulgaria (19%), Grecia (11%) şi Polonia (10%). Cu o pondere de 30% a lucrătorilor din industrie, ţara noastră ocupă un loc fruntaş, după Cehia (36%), Slovacia şi Polonia (ambele cu câte 31%).
Aflată la un nivel de dezvoltare economică semnificativ sub media europeană, România a înregistrat de la integrarea în Uniune o creştere a ponderii celor care lucrează în servicii de la ceva mai puţin de 38% până la 46,3%, valoare în stagnare pe ultimii doi ani. Decalajul faţă de media europeană s-a redus de la 32 de puncte procentuale la 27,6 pp dar rămâne relativ ridicat.
Plecată în anul 2000 cu un nivel al ponderii persoanelor care lucrează în industrie similar cu media UE ( 26,9% faţă de 26,2%), România a ajuns în 2004 la valoarea maximă de 33,2%. A urmat un declin care a durat până în 2012, urmat de o revenire spre pragul de 30% anul trecut, timp în care media UE a scăzut sistematic.
Astfel, decalajul dintre România şi media UE a urcat semnificativ, de la doar 0,7% în anul 2000, la aproape şapte puncte procentuale în anul aderării şi 8,3 pp în prezent, după un minim local de 5,5 pp în 2012. Practic, forţa de muncă relativ ieftină din industrie ne-a făcut să preluăm o serie de activităţi care nu mai sunt suficient de rentabile în Occident.
De la o pondere foarte mare a persoanelor care lucrează în agricultură ( 45% în anul 2000), România a coborât la momentul intrării în UE în jurul pragului de 30% unde a staţionat până la ieşirea din criza declanşată în 2008. De-abia din 2014 încoace se simte o oarecare apropiere de practica europeană dar suntem încă la mare distanţă de situaţia din alte ţări, ceea ce ne penalizează la nivelul productivităţii sociale a muncii per total economie.
Valoarea adăugată brută în servicii s-a situat la noi sistematic sub nivelul mediu din UE deşi decalajul s-a redus de la 16,3 puncte procentuale la aderare până la 11,5 pp anul trecut. Dat fiind, procentajul mult mai scăzut la noi al celor care lucrează în acest sector, ar trebui remarcat că productivitatea muncii este în România mult mai mare decât media pe economie, ceea ce nu e cazul pe media UE.
Deşi are un procentaj însemnat de angajaţi care lucrează în industrie, România a înregistrat din 2011 încoace o scădere sistematică a valorii adăugate brute generate în industrie ca pondere în total, ceea ce implică dezvoltarea unor activităţi pe plan extensiv şi cu o scădere a productivităţii în raport cu media naţională. Ceea ce a diluat şi importanţa industriei în creşterea economică, contrar trendului european.
De la un maxim de 14,5% din total atins în acest secol, ponderea valorii brute adăugate în agricultură a coborât rapid odată cu creşterea PIB până la circa 6% în anul aderării la UE şi a ajuns sub pragul de 5% în ultimii trei ani, deşi în 2017 a rămas triplă faţă de media europeană. Practic, productivitatea s-a menţinut la acelaşi nivel, ponderea agriculturii fiind în scădere sincron cu reducerea numărului de persoane ocupate în acest sector.
Dacă se face o paralelă a evoluţiei productivităţii muncii pe sectoare prin raportarea ponderilor în VAB la ponderea în forţa de muncă din 2000 încoace, trecând prin anul 2007, se pot observa mişcări semnificativ diferite la noi în raport cu media UE, pe măsură ce productivitatea a crescut şi ne-am apropiat de nivelul mediu al PIB/locuitor.
Astfel, odată cu dezvoltarea economică, la noi ca şi în UE, raportul de productivitate din servicii faţă de media pe economie a scăzut (de la un nivel foarte ridicat la noi şi mult mai puţin ridicat în UE). În România este încă superior cu o circa o treime, în timp ce media UE arată chiar o plasare uşor sub nivelul de referinţă.
În industrie, în timp ce la noi procentajul productivităţii relative ( mai ridicat iniţial, altminteri) a tot scăzut, cu un ritm chiar destul de alarmant ( care arată că nu prea performăm în specializarea intraindustrială), în restul UE tendinţa este inversă. Adică o reindustrializare pe baze de eficienţă sporită şi valoare adăugată mai mare.
Dar cea mai mare problemă ( cel puţin din perspectiva numărului extrem de mare de persoane pe care le avem încă ocupate acolo, deşi nu reuşesc să hrănească ţara şi avem o balanţă sectorială deficitară) o avem în agricultură.
Unde şi noi şi UE am plecat în 2000 de la aceeaşi productivitate relativ redusă în raport cu media pe economie (27%) dar, între timp, noi am coborât ( nu am ţinut pasul în agricultură cu mersul economiei ) la 20%, în timp ce media UE arată o creştere spre 36%.
